Sorin Rădoi, românul care a învins destinul

de Mihai Mateaş in data de 13 Septembrie, 2010 - 16:30

Fost fotbalist în echipa de aur a Chindiei Târgovişte, Sorin Rădoi a plecat în Spania, scârbit de fotbalul românesc. Aici, şi-a clădit, pas cu pas, o carieră în antrenorat, ajungând la Academia lui Villareal.

"În spatele fiecăruia dintre noi stă o poveste care poate face subiectul unei cărţi". La atare concluzie a ajuns Sorin Rădoi la doar 34 de ani, dar trăiţi la intensitate maximă, ani în care a cunoscut şi cele mai negre depresii, dar şi satisfacţia supremă a muncii încununate de succes, odată ce şi-a găsit drumul în viaţă. Nu s-a dat niciodată bătut, iar dacă şi-ar scrie vreodată viaţa într-o carte, asta ar vrea să fie lecţia: "Nu te lăsa înfrânt, nu renunţa niciodată la speranţă. Dacă vei crede suficient de mult în steaua ta, satisfacţiile vor fi pe măsură".

 

 

 

 

 

 

 

(Imagini de la "Ciudad Deportiva", Academia lui Villareal)

Despre viaţa de personaj de roman a lui Sorin Rădoi s-a mai scris în presa românească,  dar niciodată, nimeni nu l-a căutat la el "acasă", pe terenurile bazei sportive a lui Villareal, unde fostul fotbalist al Chindiei Târgovişte trudeşte de dimineaţa până  seara. Opt terenuri de fotbal, un ministadion pe care evoluează Villareal B şi un  internat-şcoală, în care locuiesc tineri fotbalişti de viitor din toată Spania, ba  chiar din întreaga lume. "Avem copii şi din Camerun, din Africa de Sud... Români nu  avem, decât unul, la grupa de 11 ani. E din Târgovişte, ca şi mine, locuieşte în  Torreblanca, la 45 de kilometri de aici. Vine zilnic la antrenamente, 100 de kilometri,  dus-întors". Acum, Sorin e antrenor secund la juniorii A ai lui Villareal, e pedagog şi  responsabil cu etajul doi al internatului şi însărcinatul cu echipele din Marea  Britanie şi Irlanda care vin an de an să se antreneze la Villareal după metodele  echipei valenciene. Dar ca să ajungă aici, Sorin s-a luat la trântă cu propriul destin.

Război cu "veteranii" Chindiei

Totul a început în 1996, când Sorin era jucător în echipa de aur a Chindiei Târgovişte,  care reuşise promovarea en fanfare în Liga 1. "Sincer, privind înapoi, parcă nici nu-mi  vine să povestesc. Nu-mi găsesc cuvintele. Şi mă tem că altora, care nu au trăit acele  lucruri, li se vor părea exagerări sau lucruri neimportante. A fost o chestie care  numai în România poate să se întâmple", îşi începe Sorin povestea.

Povesteşte repede,  precipitat, sare peste idei, schimbă subiectul, revine din nou la firul iniţial şi  slalomează printre amintiri, parcă stingherit de cele rememorate, vrând parcă să  încheie cât mai repede istorisirea acelor momente, care şi acum, la 14 ani distanţă îi  deschid răni pe care le credea cicatrizate. "În echipă era ca la armată, chiar dacă de  afară se vedea totul frumos şi ce frumoasă familie era Chindia, dedesubturile nu le  ştie nimeni, doar noi cei care le-am trăit. Noi, ăştia mai mici din echipă, eu, Bogdan  Liţă, Dumnezeu să-l ierte, c-a murit, Becheanu, Reghecampf, Voicu Irinel, Cătălin  Grigore, care acum e la Urziceni, pătimeam totul. Veteranii erau Bîrdeş, Ţermure, care  erau şi căpitanii echipei, Gîlmencea, Igescu, Dumnezeu să-l ierte şi pe el... Apoi au  venit Hâldan, Cezar Dinu, Dumnezeu să-i ierte şi pe ei, erau colegii mei de la lotul  naţional... Când se cerea apă, de exemplu, se arunca bidonul în mijlocul vestiarului şi  căpitanul echipei zicea: "Arde bibanu'!". Trebuia să sărim noi, ăştia mici, să aducem  apă, altfel ne-o luam. Atunci, într-una din acele zile, eu, care eram liderul celor tineri, al generaţiei mele, am sărit şi am zis: Nu ia nimeni bidonul şi nu se duce după  apă. La care, îţi dai seama, a început războiul. "Ce faci, mă? Cine te crezi tu, mă?". 

"Problema era mai din urmă însă. Bîrdeş, ca veteran, avea obiceul să ne lovească pe noi,  cei mai tineri. Şi Hâldan, Dumnezeu să-l ierte, şi-a luat bătaie de la Bîrdeş, la  antrenamente, şi Cezar Dinu... Noi, cei din lotul naţional, mai des, că ziceau că noi  am fost la Bucureşti, că "am venit cu figuri de la capitală"... În sfârşit... Liţă Bogdan luase şi el două palme în vestiar, cu ceva timp în urmă. Şi în ziua aceea, când s-a întâmplat faza cu bidonul cu apă, cu astea, au sărit toţi bătrânii pe mine, mai ales cei doi, veteranii.
Şi eu sunt un tip orgolios, îmi place dreptatea, cred că toţi suntem egali. I-am zis lui Bîrdeş: Tu eşti ca şi mine, chiar dacă eşti veteran, tu ai dat 20 şi ceva de goluri şi echipa a promovat, dar eu am fost colegul tău în atac şi am dat 18 goluri. Şi datorită mie a promovat, deci eu am aceleaşi drepturi ca tine. Aş putea, deci, arunca  şi eu bidonul şi să zic: "Du-te Bârdeş şi adu-mi şi mie apă"? Tu, dacă m-ai ruga  frumos: Tule - că aşa îmi ziceau mie în ţară -, du-te şi umple bidonul cu apă, îţi aduc  nu unul, zece, câte vrei tu îţi aduc. Dar spune-mi frumos. Dar nu poţi să îmi arunci ca la ultimul om, într-o echipă de fotbal, într-o familie, că suntem un club de prima divizie. Sunt unele comportamente umane care mie pur şi simplu îmi sunt necunoscute, nu le pot înţelege. Atunci, în ziua aia am răbufnit şi am zis: Nu se duce nici unul dintre ai mei, nu puneţi mâna... Şi a început scandalul. Au sărit să dea în mine".

"Apoi, am plecat în cantonament. Bîrdeş era deja cu capsa pusă pe mine. Jucau rummy şi Bîrdeş a trimis după mine. A venit un coleg în cameră: "Hai, că te cheamă Bîrdeş să te duci să  îi cumperi nu ştiu ce de la chioşc". Nu am vrut să mă duc. Zic: Dacă vrea ceva, să vină  el în cameră, să mă roage el frumos să mă duc. Atât i-a trebuit, că în faţa lui Bîrdeş nu sufla nimeni. Apoi, în autocar, când s-a făcut ora să plecăm la cină, Bîrdeş a urcat nervos, înjurându-mă şi venind ameninţător spre mine să dea în mine. A sărit maseurul să ne despartă, că nici eu nu am tăcut şi n-am stat să mă lovească". Rădoi povesteşte toate acestea dintr-o suflare. Tace puţin, ca pentru a-şi face ordine în amintiri şi continuă....

 

 

 

 

 

 

 

 

(Imagini de la "Ciudad Deportiva", Academia lui Villareal)

"Ori noi, ori căcatul ăsta de copil!"

"Suporterii au aflat de toate astea, şi ei oricum voiau să vină să se ia de Bîrdeş, încă de când se întâmplase cu Liţă. După o săptâmână, aşa, am avut un amical. La care, ne trezim la meci cu ăştia: "Moamă, că să nu mai ieşiţi din vestiar că vă batem! Unde-i Bîrdeş? Să nu mai iasă afară! Bă, că nu vă e ruşine?". Era scandal afară, la care Reghecampf a venit în vestiar: "Ieşi, bă, Tule, şi potoleşte-i tu, că intră ăştia peste noi!". "Ce să potolesc eu, mă? Cine e afară?". "Cutare şi cutare!".
Şi ies afară, la care îmi zice unul din ăia: "Bă, că de nu îţi dau şi ţie... Ce ţi-am zis noi, mă, să veniţi să ne spuneţi dacă se mai ia Bîrdeş de voi, copiii?". Ce să le spun eu lor? Le-am zis: dacă e ceva, rezolvăm în sânul echipei, am antrenor, am preşedinte, am cui cere ajutorul dacă e ceva. Şi ăştia, colegii, auzind discuţia, aşa au înţeles: că eu i-am chemat pe ăia. Şi Dumnezeu mi-e martor că nici prin gând nu mi-a trecut asta. Dar, de aici mi s-au tras toate. Ţin minte că veteranii, Bîrdeş şi Ţermure au zis la şedinţă: "Ori noi, ori căcatul ăsta de copil".

Conducerea l-a condamnat fără judecată

De acolo au început şicanele, conducerea l-a considerat vinovat, fără a-i mai cere şi lui punctul de vedere. "Nu puteau nici ei să mă dea afară peste noapte, că le sărea lumea în cap. Au zis: "Lasă, că avem noi ac de cojocul lui". Şi de atunci, orice făceam sau nu făceam, erau pe mine. Picătura care a umplut paharul a fost la contract, când m-am pomenit cu o anexă, semnată de mine, prin care cică aş fi renunţat la prima rată din salariu, 15.000 de dolari. Ce fotbalist ar fi semnat aşa ceva? E clar că mi-o strecuraseră între celelalte file din contract şi au completat-o ei mai târziu", povesteşte Rădoi.

”Săgeţi în inimă” la federaţie

Coşmarul avea să continue, însă. "Am ajuns la Comisie, la CSJ. Erau în comisie Valentin Alexandru, Dănciulescu, care era şi preşedintele nostru onorific, la club... Eu mă judecam cu Chindia şi preşedintele clubului era în comisie! Erau 4-5 persoane. Valentin Alexandru mi-a zis: "Adevărul, copile, e că se şi vede că fila asta este bătută la altă maşină". În momentul ăla, Dănciulescu i-a dat un cot. Am văzut cu ochii mei şi simţeam aşa, săgeată după săgeată, cum îmi intrau în inimă, de câtă nedreptate mi se făcea în  faţa mea. Eram doar un copil, aveam 21 de ani!", continuă Sorin.

Imediat, Valentin Alexandru a cotit-o: "Dar, ştii că noi nu mai avem ce să facem acum. Ne pare rău, asta e". "Zic: "Bine..." Dau să plec, la care Dănciulescu mă întreabă: "Ai cu ce te întoarce la Târgovişte sau vii cu mine?" Zic: "Bine, vin cu matale". Ne urcăm în maşină, nici nu ieşisem bine de acolo, că îi zic: "Eu fac recurs!" La care el, şi acum îl văd, opreşte maşina, se uită la mine, se preface surprins, şi zice: "Pfff, păi, măi, Sorine... De ce nu ai spus acolo? Trebuia să-l faci pe loc. Acuma nu mai poţi". Zic: "Cum să nu mai pot, dom'le?". La care el: "Ce dracu', mă!? Te mint io?". După o lună, două luni, nu mai ştiu cu cine vorbeam, îi zic: Uite, bă, ce mi-au făcut ăştia... La care îmi zice: "De ce nu ai făcut, mă, recurs?". "Păi, zic, mi-a zis că nu mai pot". "Cum să nu poţi, mă, ai termen 14 zile", sau 9, nu mai ştiu cât mi-a zis..."

Nu-l lăsau "să moară", dar nici "să trăiască"

Rădoi ar fi vrut să plece de la Chindia, deşi era clubul la care începuse fotbalul de mic, de la 6 ani. Nu l-au lăsat, însă. "Trebuia să plec eu cu Gâlmencea în Israel, la Maccabi Haifa sau Tel Aviv, nu mai ştiu. Veniseră israelienii în Târgovişte, au bătut palma, dar s-au sucit."Cum, bă, să plece ăsta, zicea Bîrdeş, l-am făcut fotbalist şi acum să plece? Nu plecăm noi, că suntem bătrâni şi pleacă căcatul ăsta de copil?". Ei, în sinea lor, credeau că eu le-am făcut faza cu suporterii", mai găseşte Sorin resurse să fie împăciuitor: "Ei cred că nici în zi de azi nu ştiu că eu nu am avut nimic de-a face cu toate alea. Nici cât negru sub unghie. Ce mă doare pe mine şi în ziua de azi şi abia aştept să ajung în România, să dau mâna cu Silviu Dumitrescu, fără nici un fel de problemă şi să îi zic doar: "Nea Silviule, mare greşeală ai făcut! Ai greşit amarnic, nu înţeleg cum ai putut să îţi baţi joc de un copil, pe care l-aţi crescut de la 6 ani. 
Şi nu doar de Sorin Rădoi ţi-ai bătut joc, ci şi de munca atâtor antrenori, un Eugen Popescu, un Nae Tătaru, Dumitru Gheorghe, Marin Olteanu, toţi cei care au muncit ca eu să ajung fotbalist. Aţi dat cu piciorul la toată munca aia. În primul rând nu mi-aţi dat şansa să mă apăr, să îmi spun părerea. M-aţi scuipat, m-aţi umilit, pe teren, în vestiar, peste tot. Nu m-aţi lăsat nici să plec. Dar nu mi-aţi dat nici două minute, să mă întrebaţi: "Băi, Sorine, băi, Rădoi, băi, Tule, ce s-a întâmplat? Care e adevărul?". Atunci m-am scârbit definitiv de fotbalul din România. Mă sunau echipele, antrenorii, Florin Marin, Marian Barbu...Răspundea soţia, îmi zicea: "E de la Ceahlăul, e de la Foresta...". "Nu mă interesează", ziceam. "Nu mai vreau să aud de fotbalul românesc".

 

 

 

 

 

 

 

 

(Imagini de la "Ciudad Deportiva", Academia lui Villareal)

Atunci a decis să plece din România

Sorin Rădoi era hotărât: va pleca din România şi din mocirla fotbalului de acolo. Atât de mare era înverşunarea, încât, pentru a-şi duce planul la capăt, şi-a vândut tot avutul. "Am emigrat prima oară în Franţa. Am dat probe la echipa a doua a lui Lens, am luat-o. Eram cu soţia, însărcinată. Ne-au dat casă, tot. Dar atunci, pe vremea aia, era cu vize de turist. Trebuia să ne întoarcem în România, după altă viză, urmând să revenim. M-au aşteptat cei de la club, eu nu am obţinut viza în timp util, şi am pierdut transferul. Plus că toate hainele şi lucrurile ni le lăsaserăm în Franţa, că noi am zis că ne întorcem în maxim cinci săptămâni. Nu am mai ajuns niciodată înapoi. Plus că cheltuisem o grămadă de bani pentru drum, pentru vize. Mi-am vândut apartamentul ca să plec. A născut apoi soţia, stăteam pe unde apucam, cu fetiţa, pe la mama, pe la soacra... Dar îmi dau seama acum că toate chestiile astea materiale nu înseamnă nimic pe lângă satisfacţia de a depăşi toate greutăţile, de a învăţa chestii din fiecare din acestea", spune Rădoi, acum, privind în urmă.

După eşecul din Franţa, a plecat din nou, în Spania

Chiar dacă în Franţa planul său fusese zădărnicit, iar banii toţi se duseseră pe apa sâmbetei, Sorin nu s-a dat bătut. A luat-o de la capăt. Din nou. "Am plecat în Spania, "câine surd la vânătoare". Era un băiat din Târgovişte aici, nici prieten nu pot să spun că era, era un suporter al echipei. Era plecat în Spania de ceva vreme şi lucra la un sponsor mare, aici. Sponsorul ăla era şi la Villareal, dădea bani la echipă. Băiatul ăsta i-a mai povestit şefului său de mine, ăla a zis imediat: "Adu-l încoace!" Am venit şi aici nu m-a aşteptat nimeni. "Prietenul meu" nu a mai venit şi nu l-am mai găsit de atunci. Am decis, totuşi să rămân, pentru că nu mai voiam să mă întorc acasă, fusesem tratat atât de urât, suferisem atât de mult... Clubul meu, care mă crescuse de la 6 ani m-a umilit. Asta m-a ambiţionat..."

Ospătar la restaurantul chinezesc, muncitor în fabrică, şofer de limuzină...

Ajuns în Spania, în anul 2000, Sorin fusese abandonat de cel care-i făgăduise o viaţă mai bună. N-a dat, însă înapoi, nici atunci. A plecat capul şi a cerut ajutor unui alt concetăţean. "Am avut momente grele atunci. Eram aici, nu cunoşteam pe nimeni, nu ştiam spaniolă decât "Hola!" şi "Buenos dias", ce mai prindeam din telenovele, când se uita maică-mea. Eram la pământ atunci, dacă mă puneai să joc fotbal, nu aş fi putut dribla nici un copilaş. Noroc că am venit singur, fără soţie, rămasă cu fetiţa acasă. Am stat şase luni fără ea. M-am dus la un alt băiat din Târgovişte. M-a ţinut săracul la el, îmi dădea casă, mâncare şi nu-mi lua nici chirie. Tot el mi-a găsit şi primul loc de muncă. La o săptămână după ce am ajuns în Spania, lucram la un restaurant chinezesc. Eu, care nu ştiam boabă de spaniolă sau chineză, nu aveam nici o treabă... Dar necesitatea te învaţă. Am câştigat aşa ceva bani. Am mai lucrat şi într-o fabrică de gresie şi ca şofer pe limuzină, ba chiar am cules şi portocale. Nu mi-e ruşine de nimic din ce-am făcut", spune Rădoi.

Apar şi primele raze de soare

Sorin crede că Dumnezeu i-a trasat destinul, scoţându-i în cale, la momentele oportune, persoanele potrivite. "La fel ca atunci când traversezi un lac şi din loc în loc e câte o piatră, pe care să pui piciorul, ca să poţi merge mai departe". "Jucam fotbal cu băieţii, un meci amical, aşa... M-a văzut un băiat şi mi-a zis că fratele lui joacă la Castellon şi dacă vreau, mă poate duce să dau probe. M-am dus. Am luat probele, dar Castellon era în Segunda B şi pe atunci jucătorii extracomunitari nu aveau voie să joace mai jos de Segunda. Am aşteptat un an şi patru luni, antrenându-mă cu echipa, sperând să promoveze şi, astfel, să mă legitimeze. N-a fost să fie, însă...", îşi aminteşte Rădoi.

În acel moment apare un alt personaj cheie, exact la momentul oportun. "Deşi luasem probele, continuam să lucrez, la cules de portocale. Din banii ăia, puţini, cum erau, trimiteam acasă ceva şi mai îmi cumpăram şi eu strictul necesar aici. Nu am renunţat la locul de muncă de la portocale, căci mă gândeam: Dacă nu iau probele? Ce fac? Şi aşa, dimineaţa mergeam la portocale, seara  la antrenament. Şi, în timpul probelor, am jucat un meci amical, miercurea. În minutul 20, pac, cârcei. Am ieşit afară. După o săptămână, iar amical, iar minutul 20, iar cârcei, iar am ieşit. În momentul ăla, coboară din tribună unul din stafful administrativ, vine şi antrenorul... Îmi aduc perfect aminte, eram întins în afara terenului, pe gazon, fizioterapeuţii îmi făceam masaj şi vine şi mă întreabă: "Ce se întâmplă? Ce e cu tine?". La care eu am izbucnit în plâns. Şi zic: "Eu mă duc şi la cules de portocale, muncesc toată ziua. Am familia în ţară. Soţia şi fetiţa, de câteva luni doar. La care ei rămân pur şi simplu uimiţi şi îmi zic: "Mâine vom face tot posibilul să vină în Spania. Ce ai nevoie?". "Păi, uite, 2800 de dolari, bani de viză". Mi-au dat banii, i-am trimis a doua zi acasă. După două săptămâni, mă întreabă cel care mi-a dat banii: "Când îţi vine familia?" Zic: "În ziua cutare!" Zice: "Păi înseamnă că după-amiaza e aici". Zic: Nu, că vine cu autocarul, face trei zile". Îmi zice ăsta: "Bă, tu eşti nebun? Cum să pui femeia să vină trei zile în autocar, cu copil mic. Cheamă-le cu avionul. Interesează-te cât e biletul de avion şi vino să îţi dau banii". De-aia ţin minte suma asta, că m-am întors şi am zis: "E 512 dolari biletul". "Ia banii şi ia bilet!". Şi mi-a dat banii pe loc". Cel care i-a dat atunci banii avea să mai apară în viaţa sa. "Era Adolfo Andreu, directorul sportiv de la Castellon. Acum e şi el aici, suntem colegi, la Villareal", spune Sorin.

Ajutat de o celebritate mondială

În perioada petrecută la Castellon, un alt om potrivit la locul potrivit în viaţa lui Sorin a fost nimeni altul decât celebrul jucător de golf Sergio Garcia. "M-a văzut pe teren şi i-a plăcut de mine. M-a ajutat cu actele de rezidenţă, cu loc de muncă, cu tot. A rezolvat într-o singură zi ceea ce eu încercam să rezolv de luni de zile", îşi mai aminteşte Sorin. Spaniolul Garcia este considerat al doilea jucător de golf din lume, ca valoarer şi bani câştigaţi, după celebrul Tiger Woods.

A început antrenoratul de la zero

Castellonul nu a mai ajuns în Segunda, iar Sorin nu a mai apucat să joace niciodată un meci oficial pentru echipa care i-a adus familia în Spania. Întors în Onda, la câteva zeci de kilometri de Castellon, Sorin a primit încă o veste bună. Un prieten îl rugase să antreneze grupa de copii a echipei din Onda. A făcut-o atât de bine, încât a fost păstrat ca antrenor. "Îi băteam mereu pe cei din Castellon şi Villareal cu echipele mele, astfel încât ambele echipe mi-au făcut ofertă". A ales Villareal. "Se potriveşte perfect cu ideologia mea şi cu filosofia mea despre fotbal", spune Sorin. A urcat treaptă cu treaptă până a ajuns ce este astăzi, un antrenor secund de succes la Academia lui Villareal. Între timp, a studiat. A făcut şcolile de antrenori, una câte una. Acum are licenţă UEFA PRO şi poate antrena orice echipă, de orice nivel. "Primele două nivele le-am făcut la Valencia şi licenţa PRO mi-am luat-o anul trecut, în decembrie, la Zaragoza", spune Rădoi, care îşi enumeră, cu mândrie, atribuţiile în club: "Suntem cinci antrenori la o grupă. Sunt secund la juniori 1, dar mai am alte două funcţii în club: Sunt pedagog şi responsabil de al doilea etaj al internatului şi mă ocup de echipele britanice care vin anual să se antreneze aici".

În 10 ani de Spania, a fost în România 2 zile şi jumătate

Sorin a intrat, de curând, în al unsprezecelea an de imigrant român în Spania. În tot acest timp, a vizitat România pentru 2 zile şi jumătate. Regretă ceva, privind în urmă? "Nimic. La început am avut patru-cinci ani în care mai devreme de ora două noaptea nu puteam să adorm. Din cauza fotbalului, din cauză că nu puteam să joc. Ştiam că nu sunt nici un extraterestru, să-i sparg pe ăştia la fotbal, dar nici că sunt unul slab. Ştiam că pot să ajung, să trăiesc din fotbal, cel puţin în Segunda ştiam că pot să ajung. Şi simţeam că trec anii, că mie nu îmi dau acte şi trec anii peste mine. Hai că un an-doi poţi să stai, că mai stau şi alţii cu accidentări, şi poţi să revii, dar mai mult nu", îşi spune oful antrenorul român.

Celebrul Mijatovici i-a luat faţa

Anii de stat pe tuşă l-au privat de câteva transferuri. "În timp ce eu aşteptam actele, am pierdut un transfer la Numancia, din cauză că am avut doi ani de inactivitate. Era prin 2003-2004. Eram deja cu bagajele făcute, să plec la Soria, să semnez cu ei, când mă sună cei de acolo: "Sorine, ne pare rău, uite, Real Sociedad, din Primera Division, ne-au cedat un jucător, pe coreeanul Lee Chun-Soo, antrenorul a decis să-l ia pe el". Tot în perioada aceea, nu mai ţin minte exact anul, am pierdut un alt transfer, la Levante, care erau în Segunda. Vorbisem deja cu ei, negociasem, urma să mă transfer la ei. Dacă nu semna Pedja Mijatovic în noaptea aia cu ei, a doua zi urma să merg eu. Dar a semnat Mijatovic. Iar am rămas pe afară. A fost momentul 0, atunci. Am jucat apoi doar pe la echipe din divizia regională, la cele mai bune echipe din liga respectivă. Ca junior, am fost un fotbalist talentat, dar am jucat doar 9 meciuri în Divizia A şi am dat un singur gol, cu Farul, am bătut atunci 2-0. Cu asta am rămas ca fotbalist", mai spune Sorin.

Deşi e ocupat până peste cap, îşi ajută mereu compatrioţii

Sorin Rădoi nu uită de unde a plecat, prin ce greutăţi a trecut şi nici cât ajutor a primit. De aceea, de câte ori e solicitat, ajută la rândul său. "Mulţi părinţi mă sună. Fără falsă modestie, 40-50 de copii români am ajutat, din toată provincia. I-am înscris la înot, la fotbal, la baschet. Mă sună românii: "Domnul Rădoi, am şi eu un copil, a făcut sport (fotbal, baschet, etc) în ţară, nu vreau să se piardă". Suie-te în maşină, mergi la copil acasă, prezintă-te, ia copilul de mână, du-te la club, la înot, la fotbal, în respectivul oraş, prezintă-te iar, bagă copilul... Vin părinţii apoi cu sticla de whisky, cu punga de cafea, să îmi mulţumească, ca în România... Eu le tot zic că nu e nevoie, dar oamenii, săracii, aşa sunt obişnuiţi de acasă", povesteşte, uşor amuzat, Sorin.

În România, doar la CFR sau Vaslui

Sorin nu crede că s-ar mai adapta în România, dar dacă s-ar întoarce să profeseze, ar evita granzii din capitală. "La Villareal mai am un an-doi ani. Aici e şi şcoală de antrenori, creştem odată cu copiii. Îi luăm de mici şi creştem-creştem, odată cu ei şi la un moment dat, cu pregătirea acumulată, trebuie să plecăm. Vin cluburi, ne caută.  Am avut ofertă acum patru ani, din Kuweit. În România, ar fi greu să mă mai întorc. La ce mentalitate şi formare am primit aici, nu m-aş mai potrivi în România. Eventual la CFR Cluj, la Vaslui, doar la astea două cluburi m-aş vedea în România, căci acestea par cluburi profesioniste", punctează Sorin Rădoi.

Adeptul tiqui-taka

Filosofia de antrenor a lui Sorin e setată pe jocul cu mingea, aşa cum se învaţă în şcoala Barcelonei şi Villarealului. "M-au sunat fostul căpitan al lui Oţelul, Viorel Tănase şi Eusebiu Tudor, antrenor la Petrolul Ploieşti. Au făcut licenţa PRO în România şi m-au rugat să vină aici, să facă practica la Villareal. I-am ajutat, de la prima echipă - era Valverde antrenor -, până la ultima echipă. Le-am dat materiale, informaţii, tot ce aveau nevoie. La care, ăştia, nu înţelegeau de ce nu avem cronometre la noi, antrenorii şi lucrăm numai cu minge, cu minge. La noi e diferenţă mare faţă de alte echipe. E altă mentalitate. Fluiere cât mai puţin, cronometre deloc. Dacă mă văd superiorii mei cu un cronometru, a doua zi zbor de aici. Nu e nevoie, noi facem exerciţii globale, care le înglobează pe toate. Mingea, pase puţine, spaţii mici. Asta e filosofia. Celebrul Tiqui-taka a fost aplicat cel mai bine, în ultimii şase ani, în ordine, de naţionala Spaniei, Barcelona şi Villareal. De ce? Tocmai pentru că aşa sunt crescuţi jucătorii, de mici, cu mingea. De ce au ajuns spaniolii unde au ajuns în sport? Pentru că au mizat pe ceea ce e cel mai important: copiii şi juniorii. Fructul ultimilor ani este munca de zece ani cu copiii şi juniorii. În România, nimeni, în afară de Hagi, nu a înţeles asta.", povesteşte, însufleţit, Rădoi, odată ajuns la subiectul antrenorat.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

(Sorin Rădoi, la antrenamente, cu juniorii lui Villareal)

Fiica sa, campioană la înot, vânată de spanioli, care vor s-o naturalizeze

După ce petrece întreaga zi la "Ciudad Deportiva" al lui Villareal, Sorin găseşte resurse să petreacă timp şi cu cei doi copii ai săi: Ariadna (11 ani) şi Matias (2 ani). "De Matias, ce să zic? E un ştrengar, un derbedeu. Fetiţa s-a calificat anul acesta la Campionatul Naţional de Înot al Spaniei la categoria ei de vârstă şi e campioană la 5 din 6 stiluri în Comunitatea Valenciană. Spaniolii mi-au zis deja să mă pregătesc să îi fac cetăţenie spaniolă, mai în glumă, mai în serios", povesteşte mândru părintele Rădoi.

 

 

 

 

 

 

 

(Sorin Rădoi cu familia sa: soţia şi cei doi copii)

"Aş scrie o carte, dacă aş găsi pe cineva să mă ajute"

Sorin crede că exemplul său ar putea fi un sprijin pentru alţi tineri care s-ar putea afla, pe viitor, în situaţii de restrişte, când au nevoie de un licăr de speranţă. "M-am gândit să scriu o carte, dar trebuie să găsesc un editor, care să mi-o scrie, care să se priceapă, că eu pot să spun povestea, să înşir, dar trebuie cineva care să o pună pe foaie. Dar până atunci, şi chiar vorbeam cu soţia mea, m-am gândit să scot o carte de antrenorat, de copii şi juniori, pentru România. Dar povestea voiam să o spun mai mult pentru copiii care joacă fotbal, ca exemplu. Nu vreau faimă sau să mă dau mare, ci să vadă copiii că se poate, cu speranţă treci prin toate şi să înveţe că la greutăţi trebuie să nu ne dăm bătuţi", filosofează antrenorul de la Villareal, ca un bătrân trecut prin viaţă.

A fost preşedintele Asociaţiei Românilor din Onda

Sorin a făcut de toate. A fost, pentru doi ani, şi preşedintele unei asociaţii a românilor din Onda, înfiinţată tot prin eforturile lui, până când politicienii au vrut să-l înregimenteze în partid. "Despre asociaţie, multe nu vreau să spun, că am şi lăsat-o. Am ajuns la un moment dat în care s-a implicat prea mult politicul. Ajunsesem în punctul în care trebuia să intru în politică dacă mai voiam să continuu. Eram una din imaginile "cele mai bune" ale românilor de aici, din Comunitatea Valenciană. Pe de o parte era PSOE-ul, pe de alta PP-ul... Pentru mine, obiectivul asociaţiei era unul pur cultural-sportiv, 80% sportiv şi 20% cultural. Sărbătoream 1 decembrie, Ziua României, am mai adus nişte formaţii de muzică populară, am adus Animal X, am adus două echipe din România, de la Târgovişte, de la mine şi din Giurgiu, la Turneul Internaţional al Ceramicii. Nu i-a costat nimic, doar drumul. Restul le-am asigurat eu, am fost pe la sponsori. În 2006 era asta. Mă bucura doar faptul că vedeam pe feţele copiilor, i-am cazat în Benicassim, au văzut Marea Mediterană, erau aşa de fericiţi. Eu ştiu ce înseamnă asta, că şi eu am fost copil şi fotbalist şi doar cu lotul 94 am reuşit să mai ies. Ştiu ce înseamnă...Am renunţat la asociaţie pentru că la un anumit moment mi s-a dat ultimatum: "Sorin, dacă nu intri în partid...". Pur şi simplu am scos cheile de la sediu pe masă şi le-am zis că din secunda aia eu nu mai vreau să mă ocup de nimic. Am stat la asociaţia respectivă cam doi ani, maxim. Doi ani în care am făcut destule. Eu nu vreau să ies în faţă, materialul ăsta eu nu-l am:  de a ieşi în faţă, să mă bat cu pumnii în piept cu ce am făcut. Nu pot să fiu aşa şi nu  vreau. Eu sunt mulţumit cu ce sunt, cu ce am, cu ce am făcut", încheie Sorin povestea unui destin aproape incredibil. 

 

Urmareste-ne si pe: